Problema banilor şi educaţia financiară

Cuvântul problemă mă distrează. Cineva spunea că oamenii au o atracţie fatală pentru probleme, dacă nu sunt, le inventează, le caută, le găsesc, le creează prin limbaj. Observaţi, vă rog, de câte ori voi înșivă sau alţi oameni în jurul vostru folosesc acest cuvânt într-o zi normală.

Eu vă recomand ca în loc de cuvântul „problemă” să folosiţi alte cuvinte, de exemplu, „situaţie”, „provocare” sau chiar … „bucurie”. Adăugați-le atributul creativitate. Va fi mai tonic, chiar mai distractiv. Fără îndoială că vă veţi simţi mai bine să abordaţi „situaţiile care cer să fim creativi”, decât să rezolvaţi probleme.
În ceea ce mă priveşte, eu m-am săturat de probleme, încă de când eram în liceu.

Zilele acestea m-am gândit intens la bani, sau, ca să păstrăm terminologia din titlu, la problema banilor. Una dintre cauze este că luna decembrie e o luna devastatoare pentru buget. O altă cauză este că reflectez intens la un instrument de educaţie financiară pe care doresc să îl fac funcţional în cursul anului viitor.

Îmi pun următoarele întrebări: cine îi învaţă pe oameni să se comporte cu banii lor, cum şi dacă să îi cheltuie, cum şi dacă să îi economisească, cum să îi salveze şi să îi „trimită” în viitor, cum să îi economisească, cum să îi investească, dacă şi cât să ia împrumut şi alte asemenea întrebări.

Mă gândesc la mine: eu am învăţat cum să mă comport cu banii mei atunci când am avut bani care erau ai mei. Asta de întâmpla după câţiva ani de salariu, adică atunci când am conştientizat pe deplin că banii asupra cărora dispuneam şi pe care mă puteam baza în totalitate erau un rezultat direct al activităţii mele, deşi îmi trecuseră destul de mulţi bani prin mână până atunci. Poate că dacă nu aş fi avut până atunci acces la surse facile de bani (de la părinţi, rude, prieteni) aş fi fost obligat să mă maturizez financiar mai devreme. Poate că dacă vreun sistem funcţional mi-ar fi permis să transform cheltuielile în economii şi investiţii aş fi dus-o muuult mai bine în prezent.

Constat astfel încă o dată faptul că proprietatea creşte valoarea unui lucru. Putem vorbi câte în lună, câte în stele despre bani însă atunci când banii se află în proprietatea mea, ei au altă valoare. Constat că banii uşor de luat împrumut sunt un lucru rău, ei îi determină pe oameni să fie dependenţi şi le întârzie maturizarea financiară.

Am citit cărţi ale lui Robert Kiyosaki şi sunt de acord că bunăstarea financiară se bazează pe obiceiuri sănătoase care pot şi trebuie să fie învăţate în timp ce eşecul financiar, ca orice lucru rău de pe lumea asta, este asociat unor obiceiuri proaste, este rezultatul ignoranţei, adesea datorată lipsei de educaţie şi de responsabilitate. De asemenea, realizez că de ceva ani buni simt nevoia să evidențiez acest subiect, fără să îmi fi propus în mod conștient acest lucru.

O simplă căutare pe net îmi arată că şi alţii sunt preocupaţi de educaţia financiară, unii ca responsabilitate, alţii ca subiect al atenţiei, alţii ca business:

• UE. Vezi aici şi aici. 
• OECD. Vezi aici. 
• Universităţi prestigioase din lume, de exemplu, aici. 
• Revista online pentru mămici; 
• Presa de specialitate. Vezi aici, aici şi aici. 
• Oameni de bine care simt nevoia să scrie despre subiect şi să furnizeze resurse. 
• Furnizorii de cursuri şi de resurse educaţionale. Vezi aici, aici, aici şi aici 

Constat că instituţiile de credit însele (vezi aici şi aici şi câte astfel de exemple mai putem găsi) sunt interesate de a dezvolta educaţia financiară la clienţii lor. Chiar dacă, după cum spunea un comentator hâtru, băncile îi învaţă pe copii cum să ia credite de la ele atunci când vor fi maturi, eu salut orice efort de a face educaţie şi cred că unii oameni pot fi învăţaţi să gândească cu capul lor.

Caut şi eu soluţii educaţionale pentru problema banilor. Caut, de asemenea, soluţii financiare la probleme educaţionale.

Şapte feluri de produse pe care le „vând” eu, ca profesor, studenţilor

Cognitive

Adică ceea ce trebuie studenţii să ştie. Aceste produse se descriu cel mai bine prin verbul A ŞTI. Întrebarea pe care mi-o pun atunci când proiectez şi livrez aceste produse este: „Ce să ştie studenţii în urma întâlnirii cu mine (la ore şi nu numai)?” sau „ce trebuie să conţină fişa disciplinei?”.

Simbolice

Multe elemente de conţinut ale cursurilor dobândesc valoare mai mare prin utilizarea simbolurilor. Simbolurile au valoare de semnificaţie. Eu folosesc multe metafore şi vreau să ofer valoare de simbol unor elemente care ţin de conținutul procesului de învățământ și de ceea se întâmplă în şcoală.

Motivaţionale

Care ţin de motivaţie, de ambiţie, de voinţă. Mă preocupă creşterea motivaţiei de învăţare, atât cea de a învăţa – a studenţilor, cât şi de cea de a îi învăţa  – a profesorilor. Uneori realizez că munca mea ca profesor este aceea de a stimula motivaţia de învăţare, curiozitatea, de a transforma problemele în provocări, de a stabili mize şi a încuraja competiţia, de a îi ajuta pe cei care şi-au pierdut sau poate nu şi-au dobândit încă motivaţia pentru învăţare. Uneori trebuie să mă transform din profesor, cel care evaluează şi dă note, în consilier psihologic, cel care mângâie pe creştet câte un student deznădăjduit şi pierdut în spaţiu.

Culturale

Produsele culturale sunt menite să îi facă pe studenţi să aprecieze ceea ce au şi ce le este specific, lor, mie şi nouă în materie de cultură, tradiţii, apartenenţă şi istorie. Vreau să îi fac să descopere că aparţin la ceva şi de cineva şi că nu sunt singuri aşa după cum îi sminteşte cultura nihilistă de la televizor şi din presa decadentă.

Spectacol

Viaţa este un spectacol dar nu întotdeauna oamenii (studenţii) îşi dau seama de asta. Şcoala însăşi este un spectacol, orele pot fi momente plăcute şi inedite. De foarte multe ori spectacolul vieţii din şcoală bate orice film de la Hollywood. Am reflectat în ultima vreme destul de mult la această componentă a spectacolului în educaţie. Văd cum mulţi educatori fac spectacol. Văd cum unii se dau în spectacol.  Un lucru e cert: spectacolele au un puternic rol educaţional şi nu doar pentru studenţii la teatru.

Axiologice

Adică produse - valori. Prin educaţie, şcoala în general şi eu, în particular, transmitem valori ca  binele, adevărul şi frumosul. Desigur că mai sunt şi valori ca dreptatea, eficienţa, munca, creativitatea, antreprenoriatul, calitatea, implicarea. Mai sunt şi alte valori cu nume feminine sau de echipe de fotbal J: Luminiţa, Speranţa, Constanţa, Gloria, Victoria, Progresul, Stăruinţa, Recolta, Universitatea.

Ontologice

Acestea sunt cele mai tari: produsele existenţiale! Prin aceste produse existenţiale pe care le „vând” studenţilor îi determin să îşi pună întrebări care îl conţin pe verbul A FI: „Cine sunt eu?” „A cui sunt eu?” Alte întrebări se referă la roluri şi statute: „Care este rolul meu?” „Ce statut am eu?”, „Ce să fac în calitate de student?”, „Ce cred alţii că ar trebui să fac în calitate de student?”, „Ce este un student?” „Ce urmează după studenţie?” „Există viaţă în studenţie sau dincolo de ea?” şi alte întrebări simple cu răspunsuri complicate. 

Studenţii ca parteneri în procesul de învăţământ

Cred că studenţii trebuie să fie parteneri în procesul educaţional. Am pretenţia de a studenţii cu care lucrez că îşi asumă responsabilitatea dobândirii propriilor competenţe. Degeaba vrem doar noi - ca profesori, sau facultatea - ca instituţie, ca studenţii să dobândească aceste competenţe. Competenţele sunt, până la urmă, în totalitate ale studenţilor şi fără ca ei îşi asume un rol implicat şi activ în procesul educaţional, noi nu îi putem educa cu forţa.

Nimic nu poate fi mai supărător şi descurajant pentru mine ca profesor decât să am de-a face cu studenţi care nu îşi asumă responsabilitatea asupra propriei pregătiri. Am întâlnit de multe ori studenţi care veneau la şcoală cu aceleaşi pretenţii cu care un şofer merge la PECO, vrea să alimenteze rapid, să cumpere ce-i de cumpărat şi să plece… n-are timp de zăbavă. Studenţii veneau doar la examene, fără să fi venit anterior pe la ore, fără să îşi fi îndeplinit obligaţiile didactice, fără să fi participat la grupul colegilor, fără să fi fost expus la multiplele situaţii şi experienţe de învăţare, fără să fi studiat temeinic, fără să fi experimentat ipoteze…
Veneau ca boii şi intrau direct în examene, uneori profitând de stricteţea mai scăzută a examenelor de restanţă, alteori profitând de îngăduinţa profesorilor, şantajându-i emoţional („Dacă nu iau acest examen, mă exmatriculează!”) sau chiar cu aroganţă şi agresivitate („..eşti obligat, profesore, să mă treci, mi-am plătit taxa de refacere de disciplină, am dreptul la reexaminare. La cursuri nu am venit că oricum este o pierdere de vreme”).

Mai sunt şi altele, chiar destul de multe situaţii cu care m-am întâlnit direct sau pe care le-am observat pe parcursul timpului.

La nivel operaţional, însă, în lucrul de zi cu zi al meu cu studenţii, rolul activ şi implicat al studentului în realizarea activităţilor didactice se poate manifesta / ar trebui să se manifeste prin:

A. Implicarea în participarea sa la planificarea activităţilor didactice

Pe principiul că dacă se implică va considera că realizarea activităţilor didactice este o parte a responsabilităţii sale.

La începutul semestrului prezint cum vreau eu să se desfăşoare orele de curs şi de seminar, ce vreau eu să conţină (prezentări de slide-uri, prezentări de filme, prezentări de referate şi conspecte de cărţi, realizarea unor planuri de marketing sau studii de piaţă de către studenţi, invitaţi în cadrul orelor, vizite de studii etc.). Invit mai departe ca studenţii să propună ei şi alte modalităţi de prezentare sau de desfăşurare a activităţilor didactice.

B. Pregătirea prezentărilor care se vor face în cadrul orelor de curs şi de seminar

Uneori, prezentările de lecţii pot fi standardizate: câte un Power Point pentru fiecare lecţie. De câteva ori, am pregătit dinainte fişierele PPT iar la pregătirea lor m-au ajutat studenţii.

C. Crearea cadrului de desfășurare a activităţilor didactice

• şters tabla; 
• instalat computerul, proiectorul; 
• instruirea colegilor referitoare la accesul pe platformele de comunicare, grupul de discuţii, accesul la resursele folosite pentru procesul de învățământ. 

D. Autoevaluarea progresului făcut de fiecare student în cadrul desfăşurării procesului de învăţare a disciplinei

Cred că este necesară autoevaluarea pe parcurs a studenţilor, fie şi ca să îi facă conştienţi de calitatea lor de studenţi şi să nu uite de ce au venit la şcoală. Să nu cumva să confunde şcoala cu o cafenea de discuţii şi cu un joc pe calculator sau ca loc exclusiv de socializare şi distracţie.

Ce să facă, efectiv, fiecare student

• să îşi facă o prezentare personală pentru a fi cunoscut de către profesori; 
• să se înscrie pe grupul de discuţii, de comunicare a colegilor de la specializare 
• să îşi asocieze o poză la profilul de user online, să facă şi să distribuie mai multe poze, în scopul îmbogăţirii experienţei comune de învăţare şi de grup; 
• să îşi facă temele pentru disciplină (referate, lucrări, teme de control etc.); 
• să îi ajute pe ceilalţi studenţi, colegii lui, în procesul de învăţământ 
• să se implice în managementul clasei şi activităţilor la clasă; 
• să participe la proiecte în comun; 
• să participe la vizitele didactice, să interacţioneze cu persoanele din mediul de afaceri care fac vizite în cadrul activităţilor didactice, la orele de curs şi seminar 
• să se implice în calitate de membru într-o organizaţie neguvernamentală, ca voluntar în proiecte ale acestora; 
• să facă practică / ucenicie / internship într-o activitate economică, într-o organizaţie economică; 
• să participe la activităţi extra-didactice, gen ieşiri cu colegii discuţii, petreceri, excursii, tabere studenţeşti, activităţi ale organizaţiilor studenţeşti sau cele organizate de studenţi sau de facultate. 

To be continued…

Studenţii ca parteneri în procesul de învăţământ

Cred că studenţii trebuie să fie parteneri în procesul educaţional. Am pretenţia de a studenţii cu care lucrez că îşi asumă responsabilitatea dobândirii propriilor competenţe. Degeaba vrem doar noi - ca profesori, sau facultatea - ca instituţie, ca studenţii să dobândească aceste competenţe. Competenţele sunt, până la urmă, în totalitate ale studenţilor şi fără ca ei îşi asume un rol implicat şi activ în procesul educaţional, noi nu îi putem educa cu forţa.

Şapte paşi ai procesului desfăşurării examenului scris

Aranjarea studenţilor în bănci

Prima condiţie pentru ca un examen să fie organizat şi să se desfăşoare în bună regulă este să îmi aranjez studenţii în bănci.
Pentru aceasta, intru în sală când studenţii deja stau în bănci, îi rog să fie atenţi la ce le voi comunica în continuare când încă sunt aşezaţi în bănci şi le comunic următoarele:

• că îi voi rearanja în bănci (ştiu că provoc o mare deziluzie celor care au venit mai repede să îşi ocupe locuri cât mai bune);
• să îşi închidă telefoanele mobile ca să nu le sune prin genţi în timp ce dau examen şi să ne deranjeze pe toţi cei din sală;
• să îşi pună toate lucrurile (haine, genţi, cursuri, cărţi, fiţuici, mape etc.) pe cuier, în spatele sălii.
• că nu îmi place când:
• îmi văd cursurile, cu numele meu pe copertă pe jos, pe duşumea, în praf...;
• hainele sunt agăţate pe geamuri, stricând cercevelele ferestrelor;
• văd genţi sau poşete pe jos, prin praful podelei (este un semn de sărăcie!!!);
• pe mesele de examen se află alte lucruri decât foile de hârtie (penare, tocuri pentru ochelari, mai mult de trei coli de hârtie, telefoane mobile etc);
• în bănci sau pe bănci, printre studenţi sunt lucruri personale.

După ce am comunicat toate acestea, îi invit să iasă afară din bănci şi să fie foarte atenţi în timp ce îi strig să îşi ocupe locurile în bancă. O dată ieşiţi afară din bănci studenţii trebuie să îşi pună lucrurile în cuier.

Urmează strigarea cu voce tare a studenţilor (după catalog) să îşi ocupe locurile în bancă - este un proces de durată (vreo 15-20 minute) timp în care mă tot deplasez în faţă şi indic unde să se aşeze studenţii strigaţi. În tot acest timp îi îndemn pe studenţi să se mişte mai repede. După ce îi aranjez în bănci şi am vederea generală asupra sălii cu studenţii aranjaţi, zâmbesc triumfător şi le spun că acum seamănă cu o legiune romană disciplinată gata de atac, altfel decât înainte când păreau o gloată în dezordine.

Uneori mai fac observaţii cu privire la ţinută. Băieţilor le spun că ar fi trebuit să fi venit la cravată, măcar o cămaşă, că ar fi fost bine se bărbierească şi că acum este examen scris şi îi primesc pe toţi dar la examenul oral, altă dată, nu i-aş fi primit în sală în ţinuta asta...

Dau instrucţiuni cu privire la ce să scrie pe foaia de examen

Cele cinci elemente de identificare a studentului şi a lucrării de examen a studentului.

Comunicare cu voce tare a regulilor

Aici sunt regulile. Întotdeauna le spun studenţilor că regulile sunt făcute pentru a fi respectate şi că ştiu că nu toţi le vor respecta dar eu abia aştept ca să dau pe cineva afară din sală pentru că nu respectă una din cele cinci reguli şi că, după aceea, toţi vor respecta regulile, cu sfinţenie. De fiecare dată se întâmplă aşa!

Imediat după ce începe examenul scris şi liniştea se înstăpânește în sală mă uit scrutător prin sală ca să văd pe cineva vorbind. Știu că de fiecare dată voi găsi vreun student sau studentă care se foieşte sau vorbeşte cu vecinul. Îl identific şi îi spun cu voce tare ca să audă toţi că tocmai a primit un cartonaş galben şi că la al doilea galben primeşte roşu şi părăseşte sala. Ca la fotbal!

Pe durata desfăşurării examenelor mele studenţii mei nu vorbesc. Mă deranjează însă teribil muştele care se aud atât de tare că parcă îmi sparg timpanele...

Numărul de ordine a studentului în sală

Acesta serveşte la identificare studentului în cadrul sălii şi la ordonarea ulterioară a lucrărilor. În plus, este un element identificator al lucrării în cazul în care profesorul are nevoie să caute lucrarea vreunui student.

Pentru ca fiecare student să îşi scrie numărul de ordine pe lucrare, iau lucrarea primului student din faţă şi îi indic unde să îşi scrie numărul de ordine pe foaie, apoi cum să îl încercuiască, pentru a nu se confunda cu nota. Sigur, numărul de ordine al primului student este 1. Apoi ridic hârtia sus pentru ca toată lumea să vadă unde să îşi plaseze numărul de ordine pe lucrare. Mai departe, îi spun celui de-al doilea că are numărul de ordine 2 iar celui de-al treilea îi spun să îşi rostească numărul de ordine cu voce tare, apoi celui de-al patrulea, ş.a.m.d. Studenţii mai departe încep să numere unul după altul, cu voce tare, fiecare spunând numărul de ordine de pe lucrarea lui, atunci când îi vine rândul până ajunge la ultimul din sală. Aşa aflu şi eu câte lucrări am de evaluat şi câţi studenţi sunt în sală, fără ca să fie nevoie să îi număr eu.

Comunic subiectele

Dacă este cazul să le dau pe rânduri atunci le indic să îşi scrie rândul pe hârtie.

După ce le comunic subiectele, mai fac observaţii referitoare la reguli, apoi caut să văd dacă au cumva întrebări sau nelămuriri.

Mă plimb prin sală

Deşi nu am chef întotdeauna, este necesar să mă plimb prin sală pentru ca studenţii să se simtă controlaţi. Altfel, degeaba fac observaţii de la catedră că încep să „mişte” şi e de rău.

Plimbându-mă prin sală mai observ diferitele detalii: puţini scriu cu stiloul, cei mai mulţi scriu cu pixul, unii sunt foarte emoţionaţi, unii sunt frumos îmbrăcaţi alţii neîngrijiţi. Văd chipuri frumoase, ici acolo câte o iconiţă, mâini transpirate, priviri concentrate etc. Este întotdeauna interesant să îmi privesc studenţii la examen, până atunci nu apuc să mă uit atât de atent la ei...

Ordonarea lucrărilor

Când studenţii încep să iasă din bănci şi să îşi predea lucrările, eu sunt la catedră şi le recepţionez lucrările, uneori le capsez pe loc, în sala de examen.

După ce predau toţi lucrările, pun pe câte unul – doi studenţi care rămân mai la urmă să ordoneze ei lucrările, în ordinea numerelor de ordine înscrise pe ele. Astfel, la finalizarea examenului eu am lucrări ordonate şi identificate pe care ard de nerăbdare să le corectez.

Organizaţiile care produc şi distribuie cunoaşterea şi cunoştinţele: interfeţe şi roluri

Peter Drucker spunea că rolul organizaţiilor este să facă cunoştinţele să fie productive. Am avut această idee în minte atunci când am abordat subiectul managementului organizaţiilor educaţionale - şcoli şi instituţii de nivel universitar şi preuniversitar

 Interfeţe pentru transmiterea de cunoaştere, cunoştinţe şi valori

Consider că organizaţiile educaţionale au sarcina de a fi / a avea cât mai multe interfeţe pentru transmiterea de cunoaştere, cunoştinţe şi valori. Pentru a operaţionaliza această sarcină  organizaţiile educaţionale ar trebui să folosească mai multe instrumente, mai diversificate, complexe şi dinamice, de la conferinţe, seminarii, congrese, proiecte, parteneriate  ş.a. la formele de lucru în comun – echipe de cercetare, de dezbatere, mese rotunde, participări la diferite activităţi,  instrumentele educaţionale clasice: manuale, cărţi, cursuri, tipărituri, CDuri, DVD-uri, site-uri de Internet, bloguri, softuri, până la filme, desene, animaţie, piese muzicale, producţii artistice etc. Toate acestea pot transmite eficient conţinuturi, pot facilita procese şi pot determina implicarea elevilor şi studenţilor în educaţie, cu mult mai mult entuziasm decât clasica participare la ore a elevilor şi studenţilor în care toată lumea, profesori şi elevi deopotrivă, se uită la ceas şi vrea să se termine odată afurisita de oră.

Rolurile organizaţiei educaţionale

Atunci când mă refer la organizaţia educaţională am în vedere o şcoală – dar nu clasica şi romantica şcoală de pe vremea domnului Trandafir. Vreau să fie mult  mai mult decât atât. Cred că organizaţia educaţională trebuie să îşi asume mai multe funcţii. Iată zece:

1. Transmitere de competenţe: şcoala care instruieşte elevi.
2. Producţia de cunoaştere: şcoala ca fabrică de cunoaştere, şcoala cu  funcţii de cercetare
3. Depozitare de cunoştinţe: şcoală ca depozitar de idei, semnificaţii, know-how sau mai simplu, [şcoala cu] bibliotecă.
4. Laborator de testare, de exemplu, a ideilor noi, a unor invenţii, prototipuri, tehnologii, soluţii. Nu mă refer doar la spaţiul fizic al unui laborator ci la funcţia de laborator pentru societate.  Poate e mai simplu să spun şcoala cu laboratoare.
5. Transmiterea identităţii, culturii şi valorilor: Despre rolul şcolii pentru popor şi naţiune s-a scris, nu am multe să adaug.
6. Creuzet social: şcoala ca instituţie socială integratoare, aici se topesc diferitele componente ale societăţii se pun bazele liantului care leagă etnii, religii, comunităţi şi ţări, profesii, oameni şi organizaţii.  
7. Reper comunitar: şcoala ca instituţie comunitară, alături de biserică şi de crâşmă J
8. Furnizor de prestigiu individual: şcoala ca furnizoare de prestigiu pentru elevi şi pentru absolvenţi. Atunci când un om declară cu mândrie: Sunt absolvent de…să zicem Gojdu!
9. Furnizoare de şanse sociale şi profesionale: şcoala ca trambulină.
10. Să valorifice amintirile din paradisul pierdut. Ce ne vine în minte atunci când fredonăm melodia: „Ani de liceu” sau „…când aveam vreo şaisprezece ani”. Încă nu am văzut şcoli care să înregistreze sistematic toate urmele trecerii elevilor / studenţilor  pentru a le face valoroase după douăzeci sau patruzeci de ani atunci când elevii şi studenţii se vor întoarce cu gândul la tinereţea, frumuseţea şi dragostea pe care le-au încercat odinioară.

Cu siguranţă că mai sunt şi altele.